Dex clopot

CLÓPOT, clopote, s. n. 1. Obiect metalic în formă de pară, deschis în partea de jos și prevăzut în interior cu o limbă mobilă, care, lovindu-se de pereții obiectului, produce sunete caracteristice. ◊ Expr. (Fam.) A trage clopotele = a) a curta o femeie; b) a divulga un secret. ♦ Sunet de clopot (1). 2. Piesă în formă de clopot (1), cu diverse întrebuințări (în industrie). ◊ Clopot scufundător = cameră de lucru, construită din metal sau din beton armat, alimentată cu aer comprimat, care permite executarea unor lucrări sub apă. ♦ Capac de sticlă de forma unui clopot (1), care se folosește pentru a feri alimentele sau alte obiecte de praf, în laboratoare etc. – Din sl. klopotŭ.

CLÓPOT s. 1. (Olt., Transilv. și Ban.) harâng, (Mold., Transilv. și Maram.) țingălău, (prin Ban.) zvon. (~ al unei biserici.) 2. v. talangă.

clópot (clópote), s. n. – 1. Obiect metalic în formă de pară prevăzut cu o limbă mobilă care produce sunete caracteristice. – 2. Bătaie de clopot, dangăt. – 3. Clopoței, talangă. – 4. În expresia a trage clopotele: a bate clopotul; a bate toba, a trîmbița; Arg., a curta o femeie, a-i face complimente. – 5. Varietate de campanule, Campanula carpatica, Campanula rapunculoides. – Mr. cloput. Sl. klopotŭ „zgomot”, de la klepati „a bate, a trage”, cf. clipi (Miklosich, Slaw Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 288; Cihac, II, 64; Conev 57). Sensul de „clopot” nu este cert pentru sl., dar cf. bg. klopot „clopot”, sb. klepet „sunet de talangă”, sb. klepetuša „talangă”. Der. clopoțel, s. m. (talangă; clopot mic; diverse plante din familia campanulaceelor, Campanula glomerata, Campanula medium, Campanula rapunculus, Campanula patula, Campanula alpina, etc.); clopotar, s. m. (persoană care trage clopotele la biserică; persoană care sună din clopoțel; berbec blînd; indiscret); clopotărie, s. f. (atelierul clopotarului); clopoți (var. clopoti), vb. (a trage clopotul; a bate clopotul; a divulga, a trîmbița); clopotniță, s. f. (turn de biserică în care sînt instalate clopotele). Din rom. pare a proveni sb. klopotar „miel blînd”.

clópot s. n., pl. clópote

clópot n., pl. e și pop. cloapete (bg. klopot, clopoțel; vsl. klopotŭ, clămpăneală de toacă, klopotati a clămpăni, a răsuna, klepati, a izbi; sîrb. klop[ot]ati, klep[et]ati, a clămpăni, a hui, klepet, talangă; rus. klepálo, toacă, ceh. klopot, clocotire, grabă, întristare. Cp. și cu clampă, clucsă, clocot, pleosc, fleoncănesc, cu fr. cloche și germ. glocke, clopot, cu engl. clock, ceasornic, și cu rom. șchĭop. V. și cloșcă. Cp. cu zvon). Instrument de alamă ca un vas de care atîrnă o limbă care-l face să sune izbindu-l. Capac de sticlă în formă de clopot. Sunet de clopot: aud un clopot. Clopot de cufundat, mare clopot în care se bagă un om care, cufundîndu-se cu acest clopot în apă, poate sta acolo cît-va timp. A trage clopotele, a trage clopotele uneĭ bisericĭ în semn de onoare pentru cineva (de ex., la sosirea unuĭ episcop). Fig. A face curte, a linguși. V. harang, talangă; gong.

CLÓPOT ~e n. 1) Instrument de percuție, de obicei din bronz, în formă de pară, cu o limbă mobilă care, la lovire, produce sunete. ◊ A trage ~ul a divulga un secret. 2) Obiect cu asemenea formă având întrebuințări tehnice diverse. ◊ ~ scufundător cameră de lucru alimentată cu aer comprimat și folosită la lucrările subacvatice. /<sl. klopotu

CLOPOTUL-CÁPREI s. v. clopoței.