Dex clănțănit

CLĂNȚĂNÍT, s. n. Faptul de a clănțăni; zgomot produs prin ciocnirea ritmică a dinților, a unor obiecte de metal etc.; clănțăneală, clănțănitură. – V. clănțăni.

CLĂNȚĂNÍT n. Zgomot produs de ciocnirea ritmică a dinților, a unor obiecte de metal etc. /v. a clănțăni

CLĂNȚĂNÍT s. clănțăneală, clănțănire, clănțănitură, dârdâială, dârdâit. (~ al dinților.)

clănțănít s. n.

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) a se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV.] – Clanț + suf. -ăni.

A CLĂNȚĂNÍ ~ésc intranz. 1) (despre dinți) A se ciocni repetat și cu zgomot unul de altul (de frig, de frică etc.). 2) (despre obiecte metalice sau de sticlă) A produce un clănțănit; a face „clanț-clanț”. 3) fig. A vorbi mult și fără rost; a clămpăni; a flecări; a pălăvrăgi; a trăncăni. /clanț + suf. ~ăni

A SE CLĂNȚĂNÍ mă ~ésc intranz. A se certa ușor pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se ciorovăi. /clanț + suf. ~ăni

CLĂNȚĂNÍ vb. a dârdâi. (Îi ~ dinții.)

CLĂNȚĂNÍ vb. v. ciondăni, ciorovăi, flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

clănțăní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clănțănésc, imperf. 3 sg. clănțăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. clănțăneáscă

clănțăní vb., ind. prez. pers. 1 sg. clănțănesc / clănțăn

clănțănésc v. intr. (rut. kláncati, a. î.; sîrb. klancati, a osteni. V. clanț). Se zice despre lucrurile care fac clanț, ca bucățile de metal, dințiĭ ș. a.: foarfecele clănțănește în mîna bărbieruluĭ, dințiĭ clănțănesc de frig. Fig. Iron. Vorbesc mult și în deșert, clămpănesc.