COLĂCÁR, colăcari, s. m. (Pop.) Fiecare dintre flăcăii care însoțesc (călare) alaiul nunții și care rostesc la masă orația de nuntă. [Var.: colăcér s. m.] – Colac + suf. -ar.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
COLĂCÁR s. (reg.) brudaș, chemător, conăcar, crainic, pocânzeu, vătășel, vestitor, vornic, vornicel. (ĩi însoțesc pe ginere la nunțile țărănești.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
colăcár s. m., pl. colăcári
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
1) colăcár m. (d. colac, plocon oferit la biserică). Iron. Epitet dat de călugărĭ preuților [!] de lume, adică „mîncătorĭ de colacĭ”.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
2) colăcár m. V. conăcar.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
COLĂCÁR ~i m. pop. Persoană din alaiul de nuntă care duce colacii nașilor sau spune orația tradițională. /colac + suf. ~ar
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin [!] țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink