Dex conci

CÓNCI, conciuri, s. n. Coc². ♦ (Reg.) Cerc de lemn, de lână împletită etc., învelit în pânză sau într-o împletitură de păr, pe care, în unele regiuni de la țară, îl poartă femeile măritate pe creștetul capului, sub basma. – Din magh. konty.

CONCI s. v. coc.

cónci (cónciuri), s. n. – 1. Coc de păr. – 2. Basma. – 3. Moț de păr, smoc. Mag. konti (Cihac, II, 492; DAR; Gáldi, Dict., 120), din it. concio, cf. sb. konča rut. konča, kanča, pe care Miklosich, Wander., 16 îl presupune der. din rom. Tot din rom. provine bg. konč (Capidan, Raporturile, 227), pe care Bernard 28, îl derivă în mod greșit direct din mag., recunoscînd că așa se numește pieptănătura tipică femeilor românce din Vidin.

conci s. n., pl. cónciuri

concĭ n., pl. urĭ (ung. konty, sîrb. konča, concĭ, d. it. cóncio, ornament al corpuluĭ). Vest. Coc (peptănătură [!]).

CÓNCĂ s. f. (Arhit.) Acoperământ în forma unei jumătăți de cupolă. – Din fr. conque.

CÓNCĂ s.f. 1. Mare cochilie concavă. ♦ (Anat.) Excavație profundă a pavilionului urechii. 2. (Arhit.) Acoperământ în forma unei jumătăți de cupolă. [< lat., it. conca].

CÓNCĂ s. f. 1. mare cochilie concavă. 2. (anat.) excavație profundă a pavilionului urechii sau nasului. 3. boltă în sfert de sferă pentru acoperirea absidelor. (<fr. conque)

cóncă s. f., g.-d. art. cóncii

1) coc n., pl. urĭ (d. cocă 1, care e înrudit cu cocuță și lat. cucutium, scufie, și tútulus, coc, ca și cu rom. cocoloș și fr. coque, cocoloș de păr. D. rom. vine ung. kók, nod, și kóka, moț). Mold. Munt. est. Un fel de peptănătură [!] femeĭască care consistă în îngrămădirea coadeĭ deasupra cefeĭ orĭ în creștet. Trans. Pînișoară rătundă [!]. – În vest concĭ, pe care țărancele îl maĭ măresc făcîndu-l și din lemn orĭ carton, ĭar în Trans. și din sîrmă învîrtită ca niște coarne, peste care se pune ceapsa. V. moțoc.

cóncă f., pl. e și ĭ (lat. concha, d. vgr. kónhe, scoĭcă). Anat. Cavitatea urechiĭ.