CONCREȚIÚNE, concrețiuni, s. f. Agregat mineral de formă sferică sau neregulată, format prin depunerea rocilor sedimentare în jurul unui corp străin și prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. concrétion, lat. concretio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONCREȚIÚNE s.f. Concreționare. ♦ Depunere care se formează în rocile sedimentare prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase în jurul unui corp străin; sinter. ♦ Formațiune constând din precipitări de săruri în țesuturi sau organe cavitare. [Pron. -ți-u-. / < fr. concrétion].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONCREȚIÚNE s. f. depunere care se formează în rocile sedimentare prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase în jurul unui corp străin; sinter. ◊ formațiune din precipitări de săruri în țesuturi sau organe cavitare. (< fr. concretion, lat. concretio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
CONCREȚIÚNE s. v. calcul.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
concrețiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. concrețiúnii; pl. concrețiúni
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
concrețiúne f. (lat. concrétio, -ónis). Solidificare, întărire: concrețiunea lapteluĭ. Reunirea unor părțĭ într´un corp solid: concrețiune salină, petroasă. V. conglomerat.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CONCREȚIÚNE ~i f. 1) tehn. Corp solid format din compuși metalici, ca rezultat al unui tratament termic. 2) Agregat monomineral sau polimineral inclus într-o rocă sedimentară sau în sol; sediment constând din substanțe minerale, depuse în jurul unui corp străin. [Sil. -ți-u-] /<fr. concretion, lat. concrecio, ~onis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink