Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
CONJUGÁRE, conjugări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a două celule (la unele alge), urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. – V. conjuga.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONJUGÁRE s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui verb. ♦ Fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. (Rar) Îmbinare, unire. 3. (Bot.) Unirea gameților în procesul de fecundare. ♦ Mod de fecundație la infuzori prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. ♦ Unirea cromozomilor în timpul meiozei. [<conjuga].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONJUGÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) conjuga. ◊ flexiunea verbului. ◊ fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. îmbinare, unire. 3. mod de înmulțire s*****ă în care prin fuzionarea a doi gameți rezultă zigotul. ◊ împerechere a cromozomilor în cursul meiozei. (< conjuga)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
CONJUGÁRE s. v. îmbinare, împletire, unire.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
conjugáre s. f., g.-d. art. conjugării; pl. conjugări
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CONJUGÁ, conjúg, vb. I. 1. Tranz. A modifica formele unui verb după persoană, timp, mod și diateză. ♦ Refl. (Despre verbe) A fi flexibil. 2. Refl. Fig. A se îmbina, a se împleti, a se uni. – Din fr. conjuguer, lat. conjugare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A CONJUGÁ conjúg tranz. A face să se conjuge. /<fr. conjuguer, lat. conjugare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE CONJUGÁ se conjúgă intranz. 1) (despre verbe) A se modifica după categoriile gramaticale specifice (mod, timp, persoană, număr și diateză). 2) fig. A se uni într-o anumită ordine. /<fr. conjuguer, lat. conjugare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CONJUGÁRE ~ări f. 1) v. A CONJUGA și A SE CONJUGA. 2) Categorie la verbe cu aceeași terminație la infinitiv care se conjugă în mod asemănător. 3) biol. (la infuzori, la unele alge) Mod de înmulțire bazat pe un schimb de substanță nucleară. ~ bacteriană. /< a conjuga
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CONJUGÁ vb. I. 1. tr., refl. (Despre verbe) A(-și) modifica formele după persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. tr., refl. (Fig.; rar) A (se) uni, a (se) îmbina, a (se) împleti. [P.i. conjúg. / < fr. conjuguer, cf. lat. coniugare].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONJUGÁ vb. tr., refl. 1. (despre verbe) a (se) modifica după persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. a (se) uni, a (se) îmbina, a (se) împleti. (< fr. conjuguer, lat. coniugare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
CONJUGÁ vb. v. îmbina, împleti, uni.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
conjugá (conjúg, conjugát), vb. – 1. A modifica formele unui verb. – 2. A se combina, a se uni. Lat. coniugare (sec. XIX), asimilat lui a înjuga. – Der. conjugal, adj., din fr. conjugal.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
conjugá vb., ind. prez. 1 sg. conjúg, 3 sg. și pl. conjúgă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
conjúg, a -á v. tr. (lat. cónjugo, -áre, d. con-, împreună, și jugare, a uni. V. jug, înjug, ajung). Gram. Schimb un verb după formă, mod, timp, număr saŭ persoană, precum: fac, facĭ, face.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
conjugațiúne f. (lat. conjugátio, -ónis). Gram. Modu de a conjuga un verb. Clasă de verbe cu aceĭașĭ terminațiune la infinitiv. – Și -áție, dar ob. -áre.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink