CONJÚNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONJÚNCȚIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte cu aceeași funcție sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă când cel puțin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncțiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONJÚNCȚIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică. 2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii. 4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
conjúncție s. f. (sil. -junc-ți-e), art. conjúncția (sil. -ți-a), g.-d. art. conjúncției; pl. conjúncții, art. conjúncțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CONJÚNCȚIE ~i f. 1) lingv. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte, stabilind între ele un anumit raport. ~ copulativă. 2) astr. Poziție a două planete în momentul când longitudinea lor cerească coincide. [Art. conjuncția; G.-D. conjuncției; Sil. -ți-e] /<fr. conjonction
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
conjuncțiúne f. (lat. conjúnctio, -ónis, d. conjúngere, a uni. V. ajung, jug, juncțiune). Uniune. Gram. Cuvînt invariabil, care servește să lege doŭă vorbe saŭ doŭă propozițiunĭ (de ex.: că, să). Astr. Întîlnirea aparentă a doŭă stele în aceĭașĭ parte a zodiaculuĭ. – Și -úncție.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink