CONOTÁȚIE, conotații, s. f. (Lingv.) Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experiența personală, din context. ♦ Semnificație. – Din fr. connotation.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONOTÁȚIE s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvânt sau al unei expresii care deviază valoarea denotativă, sensul obișnuit și care depinde uneori de context, de condiții locale și sociale. [Gen. -iei, var. conotațiune s.f. / < fr. connotation].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONOTÁȚIE s. f. 1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvânt care deviază valoarea denotativă. ◊ semnificație. (< fr. connotation)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
conotație s. f., pl. conotáții
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CONOTÁȚIE ~i f. Totalitate a sensurilor colaterale ale unui cuvânt în raport cu sensul lui principal. [Art. conotația; G.-D. conotației; Sil. -ți-e] /<fr. connotation
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink