CONSONÁNȚĂ, consonanțe, s. f. 1. (Muz.) Unire, combinare armonioasă a două sau a mai multor sunete de înălțimi diferite. 2. Fig. Potrivire de idei, de păreri; înțelegere, acord. – Din fr. consonance.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONSONÁNȚĂ s.f. 1. (Muz.) Unire, îmbinare armonioasă de sunete. ♦ Uniformitate sau similitudine a sunetului final din două sau mai multe cuvinte. 2. (Fig.) Acord, înțelegere, potrivire de opinii. [Cf. fr. consonance, lat. consonantia, it. consonanza].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONSONÁNȚĂ s. f. 1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete. ◊ asemănare a sunetelor finale din două sau mai multe cuvinte. 2. (fig.) acord, înțelegere, potrivire de opinii. (< fr. consonance, lat. consonantia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
CONSONÁNȚĂ s. v. acord.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CONSONÁNȚĂ s. v. acord, concordanță, conformitate, corespondență, potri-veală, potrivire.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Consonanță ≠ distonanță, discordanță, disonanță
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
consonánță s. f., g.-d. art. consonánței; pl. consonánțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
consonánță f., pl. e (lat. consonantia, d. con-, împreună, și sonare, a suna. V. asonanță. Cp. cu sin-fonie). Unirea a doŭă sunete plăcute urechiĭ. Identitate de sunete în terminațiunea cuvintelor saŭ a frazelor. Concordanță.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CONSONÁNȚĂ ~e f. 1) Ansamblu de sunete armonioase. 2) Uniformitate de sunete finale a două sau a mai multor cuvinte. 3) Succesiune de sunete. /<fr. consonance
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink