CORELATÍV, -Ă, corelativi, -e, adj. Care este în relație reciprocă cu ceva, care indică un raport reciproc. ◊ Noțiuni corelative = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii. Conjuncții corelative (și substantivat, f.) = conjuncții care apar la ambele membre ale unei fraze, fiind coordonatoare sau, mai rar, subordonatoare. – Din fr. corrélatif.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CORELATÍV, -Ă adj. Care arată o corelație, un raport reciproc. ◊ Noțiuni corelative = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii; conjuncții corelative (și s.f.) = conjuncții care introduc două propoziții coordonate sau o propoziție regentă și una subordonată, în raport de corelație una față de cealaltă. [< fr. corrélatif].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CORELATÍV, -Ă adj. care se află în corelație. ♦ element ~ (și s. n.) = cuvânt (adverb, conjuncție etc.) care intră în corelație cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; corelator; noțiuni ĕ = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii. (< fr. corrélatif, lat. correlativus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
corelatív adj. → relativ
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
corelatív s. n., pl. corelatíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
corelatív, -ă adj. (mlat. correlativus). Care arată relațiunea reciprocă: tată și fiŭ îs terminĭ corelativĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CORELATÍV ~ă (~i, ~e) Care corelează; în corelație. /<fr. corrélatif
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink