Dex cotor

COTÓR, (1, 2) cotoare, s. n., (3) cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini. Cotorul viței. ♦ Cocean (3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat. ♦ (Fam.) Mătură foarte uzată. 2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței. 3. S. m. (La ființe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. – Et. nec.

COTÓR s. 1. tulpină. 2. rădăcină, (reg.) măcău. (~ul cozii calului.) 3. (reg.) bute. (~ la penele de pasăre.) 4. coadă. (~ul măturii.) 5. matcă, (rar) sușă. (~ al unui chitanțier.) 6. v. cocean.

COTÓR s. v. cocean, mâner.

cotór (-oáre), s. n. – 1. Bucată, piesă sau parte care unește două obiecte: coadă, peduncul, pețiol, mîner etc. – 2. Parte unde se leagă sau cos filele unei cărți. – 3. Trunchi, tulpină, lujer. – 4. Ciot (de membru), mont. – 5. Ciot (de creangă). – 6. Mîner. – 7. Cocean, știulete. – 8. Rest, reziduu. – 9. Resturi de paie. – 10. (Arg.) Bani. Origine necunoscută, dar probabil expresivă: cf. cotrobăi. Celelalte ipoteze nu par probabile: din mag. kötö „legat zdravăn” (Cihac, II, 493); din lat. captorius (Candrea-Dens., 400); din lat. *coactorium „loc unde se îmbină două obiecte” (DAR); din sb. katarište „lance de drapel”) (Bogrea, Dacor., IV, 802). Sensul 10, după Graur 143, vine din țig. kotor „bucată” (cf. Besses 54); este însă mai probabil ca țig. să provină din rom., cu sensul de „bucată în general”, ceea ce nu exclude faptul de a fi intrat din nou în rom. cu sensul particular de „bani”. Der. cotoros, adj. (tare, dur); cotori, vb. (a lega vița de vie; a curăța de lăstari via; a jumuli o pasăre; a lovi, a bate); cotorit, s. n. (curățire de lăstari a viței); cotoreală, s. f. (cotorit; bătaie; furt); cotorai, s. m. (persoană care curăță lăstari); cotoraie, s. f. (pensetă de epilat; bunuri gospodărești, obiecte casnice); încotora, vb. (refl., a crește o plantă, a se dezvolta; a îmbina, a uni două obiecte; a trăi o pereche fără a se căsători, a trăi în c********j); cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi); cotorosi, vb. (a scociorî, a căuta), pe care DAR îl explică prin mag. kotorázni, și care pare mai curînd rezultatul unei confuzii cu cotorosi „a scăpa de ceva”; cotreang, s. m. (tulpină de trestie care nu se dezvoltă normal); cotring, s. m. (ciorchine); cotrobol, s. m. (resturi).

cotór s. n., pl. cotoáre

cotór n., pl. oare (var. din cătur). Trunchĭ de plantă maĭ mică: cotor de floarea soareluĭ, de cînepă. Registru cu cotor (după fr. régistre à souche), registru de chitanțe duple [!], una primitoruluĭ, și alta (care rămâne în registru ca un cotor) casieruluĭ.

COTÓR ~oáre n. 1) (la plante) Tulpină care susține frunzele, florile și fructele. 2) Partea de jos a tulpinii. ~orul viței de vie. 3) (la chitanțiere) Parte rămasă după ruperea foilor detașabile. 4) (la cărți, registre, caiete etc.) Parte laterală unde se leagă foile. 5) (la fructe, legume) Mijloc tare; cocean. /Orig. nec.

coțór, coțóri, s.m. (reg.) cotoi, pisoi, motan, cotoșman, mârtan.