Dex creștina

CREȘTINÁ, creștinéz, vb. I. Tranz. și refl. A (se) face creștin (II 1), a (se) boteza în religia creștină. – Din creștin.

CREȘTINÁ vb. (BIS.) a (se) boteza. (Un mahomedan care s-a ~.)

creștiná vb., ind. prez. 1 sg. creștinéz, 3 sg. și pl. creștineáză

CREȘTÍN, -Ă, creștini, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. II. S. m. și f. 1. Adept al creștinismului. 2. (Pop.) Persoană, om, individ. – Lat. christianus.

A CREȘTINÁ ~éz tranz. A face să se creștineze. /Din creștin

A SE CREȘTINÁ mă ~éz intranz. A deveni creștin; a se boteza în religia creștină. /Din creștin

CREȘTÍN¹ ~ă (~i, ~e) Care ține de creștinism; propriu creștinismului. /<lat. christianus

CREȘTÍN² ~i m. Adept al creștinismului. /<lat. christianus

CREȘTÍN s. v. chip, față, figură, individ, ins, om, persoană.

DEMOCRAT-CREȘTÍN s., adj. (POL.) creștin-democrat.

Creștin ≠ necreștin, păgân

creștín (creștínă), adj. – 1. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. – 2. (S. m.) Om cumsecade, om bun. – Mr., megl. creștin. Lat. christianus (Pușcariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888: DAR). Pentru al doilea sens, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 165; Iordan, BF, VI, 150; și observațiile prea puțin pertinente ale lui E. Speidel, BL, IX, 25, care atribuie această accepție unei influențe rusești. După P. Labriolle, Christianus, în Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt rar în primele secole, care apare numai de trei ori în Noul Testament, și a cărui pronunțare pop. a fost chrestianus. Candrea-Dens. explică evoluția anormală (normal ar fi trebuit să se dea *creșin) prin data sa tîrzie; dar se datorează mai curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit general (ALR, I, 214). Cf. dubletul înv. hristian, s. m. (‹ χριστιανός). Der. necreștin, adj. (necredincios, păgîn); necreștinesc, adj. (păgîn); creștinește, adv. (ca un creștin); creștina (var. încreștina, creștini), vb. (a se face creștin, a se boteza); necreștinat, adj. (care nu este botezat); creștinism, s. n. (ansamblul religiilor bazate pe învățăturile lui Cristos), formație neol.; creștinăție, s. f. (înv., creștinătate); creștinătate, s. f. (totalitatea creștinilor, lumea creștină), care se consideră reprezentant al lat. christianitas (Candrea-Dens., 410; DAR), dar care mai probabil este un der. intern (Cf. Graur, BL, II, 18).

creștín adj. m., s. m., pl. creștíni; f. sg. creștínă, pl. creștíne

creștín, -ă s. (lat. christianus, d. Christus, Hristos; it. sp. cristiano, pv. crestian, fr. chrétien, c****n, pg. christáo. V. c****n și crestez). Adorator al luĭ Hristos: un creștin, un filosof creștinesc. Fam. Om, măĭ creștine, fa creștino. Fig. Omenos, blînd: da fiĭ și tu maĭ creștin, măĭ! – Ca adj. în colo [!] numaĭ creștinesc, ca și păgînesc. – În Ps. Șch. și hristosean, -ncă.

creștinésc, -eáscă adj. De creștin: legea, morala creștinească (nu creștină). Fig. Uman, bun: purtare creștinească. Clar, limpede: limbă creștinească.

creștinéz v. tr. (d. creștin). Fac creștin, botez. – Și încr- (Trans.).