CUCUVEÁ, cucuvele, s. f. Pasăre răpitoare de noapte, cu penele de culoare brună-cenușie și cu ochii galbeni înconjurați de rozete de pene, care trăiește pe lângă casele părăsite, prin scorburi etc.; cucuveică (Athene noctua). [Var.: cucuváie s. f.] – Din ngr. kuk(k)uvághia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CUCUVEÁ s. (ORNIT.; Athene noctua) cucuvaie, (reg.) ciovică, cucumea, cucuveică, pustielnică, (Transilv., Maram. și Ban.) pasărea-mortului, pasărea-sărăciei.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CUCUVEÁ s. v. minunea.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cucuveá, cucuvéle, s.f. (reg.) ferestruica din acoperișul casei țărănești pe unde intră lumina; ochiul-podului, ursoaie, marghioță, cubea, cucumea.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
cucuveá (cucuvéle), s. f. – Pasăre răpitoare de noapte (Athene noctua). – Var. cucuvaie, cucuveică, cucumea(gă), etc. Mr. cucuveauă, megl. cucuveaică. Creație expresivă, poate un genuin rom., căci este în legătură cu un mare număr de forme similare străine: gr. ϰιϰϰάβι, ϰίϰυμος, ϰιϰϰαβαϰυ, ngr. ϰουϰουβάγια, bg. kukuvija, kukuvejka, kukumjavka, sb. kukùvika, kukùvija, alb. kukuvajë it. coccoveggia, cuccumeggia, calabr. cucugmau, cuccuvella. Din gr. după Roesler 571, cf. Triandaphyllidis 144; de la un lat. *cucumella, după Pascu, I, 71; Pascu, Suf., 150; Pascu, Lat., 258; de origine onomatopeică, după Philippide, II, 710 și DAR, cf. REW 1890; Battisti, II, 995. Tot de origine expresivă pare a avea cuvîntul cucovă (var. cucovă), s. f. (înv., lebădă sălbatică, Cycnus olor; mîrțoagă), poate formație onomatopeică (după Cihac, II, 569 și Scriban, din tc. kugu „lebădă”).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
cucuveá s. f., art. cucuveáua, g.-d. art. cucuvélei; pl. cucuvéle
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CUCUVEÁ ~éle f. Pasăre răpitoare de noapte, cu pene brune-cenușii, cu ochi mari rotunzi și galbeni, înconjurați de rozete de pene, care-și face cuibul în locuri ferite (prin podurile caselor părăsite, prin scorburi etc.). [Art. cucuveaua; G.-D. cucuvelei; Sil. -cu-vea] /<ngr. kukkuvághia
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
cucuváĭe (vest) f., pl. ăĭ, și cucuveá (est), pl. ele (ngr. kukuváĭa, kokováĭa, vgr. kikkábe, kikymis și kíkymos, id.; alb. kukuváĭa, -áĭkă și -máče; vsl. sîrb. kukuvika, bg. kukuvéĭka și kukumĕavka; it. coccoveggia, dial. cucuvaja. V. cucuvă și cĭovică). Un fel de bufniță mică care locuĭește pin [!] zidurĭ pustiĭ și stîncĭ (strix nóctua saŭ athéne nóctua), c´o varietate maĭ mică, care locuĭește pin pădurile de brad (glaucidium passerinum) și alta maĭ mare, numită „încălțată” (nýctale Tengmalmi). Poporu crede că prevestește moartea în casa pe care cîntă, dar. în realitate, ĭa [!] prevestește timp frumos. – Și cucuveĭcă, -veáŭcă și cocovéŭcă (nord), pl. veĭcĭ, veŭcĭ, și cucumeá (vest), pl. ele. V. puhace.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CUCUVEÁ (CUCUVÁIE) (‹ fr.) s. f. Pasăre răpitoare de noapte, din ordinul strigiformelor, avînd mărimea de 25-26 cm, penajul brun-cenușiu pestriț și ochii galbeni, înconjurați de rozete de pene (Athene noctua). Distruge șoarecii. ◊ C. pitică = cea mai mică dintre strigiformele existente în Europa (c. 17 cm), relict glaciar în Carpați, cu penaj cafeniu pătat cu alb pe spate, albicios-pătat și stropit cu cafeniu pe pântec, care vînează și ziua și noaptea (Glaucidium passerinum).
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink