CÚRCĂ, curci, s. f. Femela curcanului; p. ext. curcan. ◊ Curcă bronzată = rasă de curci crescută și în țara noastră, cu greutate corporală mare. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a umbla) ca o curcă plouată (sau beată) = a fi (sau a sta, a umbla) abătut, dezorientat, zăpăcit. Nici curcă, nici curcan, se spune despre cel care nu are o situație precisă. Râd și curcile = e din cale-afară de caraghios. – Din bg. kurka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CÚRCĂ s. (ORNIT.) (reg.) puică, (Ban.) tutcă. (~ este femela curcanului.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cúrcă (cúrci), s. f. – 1. Femela curcanului. – 2. (Trans.) Veșmînt larg. – 3. Femeie proastă. – 4. Laș, om bleg. Sl. (bg., pol.) kurka, din sl. kurŭ „cocoș” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 324; Meyer, Neugr. St., II, 36; Cihac, II, 87; Berneker 651; Conev 54); cf. alb. tšurkë (Meyer 450), ngr. ϰοῦρϰας (după DAR, provine din rom.), mag. kurka (din rom., după Edelspacher 17). – Der. curcan, s. m. (pasăre domestică mare, cu coada lată desfășurată în evantai; prost, neghiob; dorobanț, numit astfel în războiul din 1877 cu turcii datorită penei de curcan de la chipiu; Arg., vardist); curcănar, s. m. (ogradă de curcani); curcănar, s. m. (păzitor de curcani; dorobanț de la 1877); curcănesc, adj. (de dorobanț); curcănie, s. f. (furtișag), cuvînt rar, cf. găinărie; curcănărie, s. f. (Arg., poliție). – Cf. curnic.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
cúrcă s. f., g.-d. art. cúrcii; pl. curci
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CÚRCĂ ~ci f. Femela curcanului. ◊ A sta (sau a ședea, a umbla) ca o ~ plouată a fi, a umbla trist, abătut, fără chef. Râd și ~cile e din cale-afară de ridicol; caraghios. /<bulg. kurka
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
IARBĂ-DE-CÚRCĂ s. v. fierea-pământului, fumăriță, potroacă, țintaură.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink