CUVÂNTĂTÓR, -OÁRE, cuvântători, -oare, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi. 2. (Rar) S. m. si f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ător.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CUVÂNTĂTÓR adj., s. v. vorbitor.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CUVÂNTĂTÓR s. v. conferențiar, orator.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cuvântătór adj. m., s. m., pl. cuvântătóri; f. sg. și pl. cuvântătoáre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CUVÂNTĂTÓR1 ~i m. rar Persoană care vorbește frumos și liber în fața unui public; orator; vorbitor. /a cuvânta + suf. ~tor
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CUVÂNTĂTÓR2 ~oáre (~óri, ~oáre) Care are darul vorbirii; vorbitor. Ființă ~oare. /a cuvânta + suf. ~tor
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink