Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ (Livr.) Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea dinapoi a tălpii piciorului; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această parte a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi, a pune etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi, a pune) sub dominația cuiva, a fi exploatat, împilat. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit; b) a fi zorit, nerăbdător. A da călcâie calului = a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ (Livr.) Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte: la sanie, la plug, la arcuș etc. – Lat. calcaneum.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
CĂLCÂI s. 1. v. plaz. 2. (prin Ban. și Transilv.) barbur. (~ la topor, cuțit etc.) 3. (CONSTR.) brotac.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CĂLCÂI s. v. cucurujel, toc.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
călcâi s. n., art. călcâiul; pl. călcâie, art. călcâiele
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CĂLCÂI ~ie n. 1) Partea din spate a tălpii piciorului. 2) Partea de dinapoi mai ridicată a tălpii la încălțăminte; toc. ◊ A fi sub ~iul cuiva a fi sub dominația totală a cuiva. A se învârti într-un ~ a fi iute, a face totul repede. A i se aprinde cuiva ~iele după cineva a se îndrăgosti de cineva. Fuge de-i scapără (sau de-i sfârâie) ~iele fuge foarte repede. 3) Partea de dinapoi sau de jos a unor obiecte. 4) Bucată de pâine tăiată de la margine. /<fr. calcaneum
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
OSUL CĂLCÂIULUI s. v. calcaneu.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
călcîi (-íe), s. n.1. Partea posterioară a tălpii piciorului. – 2. Toc de încălțăminte. – 3. La cai, chișiță. – 4. Parte posterioară în general (la piciorul cocoșilor; talpă, la sanie etc.). – 5. Coajă, bucată de pîine. – 6. (Înv.) Sfîrșit. – Mr. călcîńu, megl. călcǫn(u). Lat. calcaneum (Cipariu, Gram., 18; Pușcariu 257; REW 1490; Candrea-Dens., 216; DAR); cf. it. calcagno, prov. calcanh, sp. calcaño, port. calcanhar. Sensul 5 este traducerea literară a lat. calx. În medicină se folosește forma lat. calcaneu, ca termen științific. – Der. cîlcîia, vb. (Trans., a păși).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
călcî́ĭ n., pl. ĭe (lat. calcáneum, călcîĭ, calcare, a călca, d. calx, calcis, călcîĭ; it. calcagno. V. încalț, șoșon). Partea din apoĭ [!] a tălpiĭ (aceĭa cu care calcĭ întîi). Aceĭașĭ parte a încălțămintelor și cĭorapilor. Lovitură de călcîĭ. – In est călcăĭ. V. toc.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink


Copyright (C) 2004-2024 DEX online (http://dexonline.ro)