DISIDÉNȚĂ, disidențe, s. f. Atitudine, manifestare de disident. ♦ (Concr.) Grup de persoane cu opinii diferite de acelea ale majorității; sciziune formată prin acțiunea unui astfel de grup. [Var.: dizidénță s. f.] – Din fr. dissidence, lat. dissidentia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DISIDÉNȚĂ s.f. Deosebire de opinii (față de o majoritate); sciziune, schismă; dezacord. ♦ Grup de persoane care susțin o părere diferită de aceea a majorității; sciziune care ia naștere în urma unei asemenea situații. [Var. dizidență s.f. / cf. fr. dissidence, lat. dissidentia].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
DISIDÉNȚĂ s. f. deosebire de opinii (față de o majoritate); dezacord. ◊ grup de persoane care susțin o parte diferită de aceea a majorității; sciziune care ia naștere în urma unei asemenea situații. (< fr. dissidence, lat. dissidentia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
DISIDÉNȚĂ s. v. sciziune.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
disidénță s. f., pl. disidénțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
disidénță s. f., g.-d. art. disidénței; pl. disidénțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DISIDÉNȚĂ ~e f. 1) Stare a unei persoane sau a unui grup de persoane care încetează a se supune unei autorități sau care se separă de o comunitate. 2) Grup de persoane care nu se mai supune unei autorități sau s-a separat de o comunitate. 3) Sciziune într-o comunitate, provocată de deosebirile de idei. /<fr. dissidence, lat. dissidentia
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink