DOBITOCÍE, dobitocii, s. f. Atitudine, comportare, faptă, vorbă de om prost sau lipsit de bun-simț. – Dobitoc + suf. -ie.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DOBITOCÍE s. 1. v. prostie. 2. idioțenie, idioție, imbecilitate, inepție, neghiobie, nerozie, prostie, stupiditate, stupizenie, tâmpenie, (înv.) prostă-ticie. (A spus o mare ~.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Dobitocie ≠ omenie
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
dobitocíe s. f. (sil. -ci-e), art. dobitocía, g.-d. art. dobitocíei; (manifestări) pl. dobitocíi, art. dobitocíile (sil. -ci-e)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DOBITOCÍE ~i f. 1) Atitudine, purtare de dobitoc; animalitate; brutalitate. 2) Stare a omului lipsit de inteligență și de bun-simț; animalitate. [Art. dobitocia; G.-D. dobitociei; Sil. -ci-e] /dobitoc + suf. ~ie
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink