DOI, DÓUĂ num. card. Număr având în numărătoare locul între unu și trei și indicat matematic prin cifrele 2 și II. ◊ (Adjectival) Vine cu doi prieteni. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe (sau cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă. La doi pași = aproape. ◊ Expr. (Fam.) (A spune) două vorbe și-un cuvânt = (a spune) pe scurt, în puține cuvinte. (Fam.) În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul doi. ◊ (Intră în componența num. adverbial) A venit de două ori. ◊ (Intră în componența num. distributiv) Plecau câte doi. ◊ (Substantivat) Trei de doi. ◊ Loc. adv. În (sau pe din) două = în două bucăți, în două părți (egale). În (sau pe din) două cu... = amestecat (în părți egale) cu altceva. Una-două = întruna, mereu, continuu. Cu una, cu două = (în construcții negative) cu ușurință, repede. Nici una, nici două = pe neașteptate; imediat. Din două una sau una din două = ori una, ori alta; ori..., ori... ◊ Expr. Una și cu una fac două = fără vorbă multă; scurt, limpede. A nu vorbi sau a nu zice (nici) două = a nu scoate o vorbă; a tăcea. ♦ (Adjectival) Vreo doi = câțiva. ♦ (Substantivat) Cifră care indică numărul definit mai sus. A scris un doi pe tablă. – Lat. *dui, duae.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
dói (-óuă), num. – Număr într unu și trei. – Mr. doi, dao, megl. doi, două, istr. doi, do. Lat. dui, f. duae (Pușcariu 540; Candrea-Dens., 503; REW 2798); cf. it. due (v. it. dui, piem. doui, duoe), prov. dui, duas, fr. deux, cat., sp. dos, port. dous, duas. – Der. al doilea, num.; douăzeci, num.; doime, s. f. (jumătate); îndoi, vb. (a duplica; a dubla; a îndoi; a se îndoi; a oscila); îndoială, s. f. (nesiguranță; oscilație); îndoielnic, adj. (nesigur; incert); îndoință, s. f. (înv., îndoială); îndoios, adj. (nesigur); neîndoios, adj. (sigur, cert); îndoit, adj. (de două ori mai mult; dublu; îndoit; oscilant, nesigur); îndoiciune, s. f. (înv., îndoială); îndoitură, s. f. (încovoiere; cotitură); desdoi, vb. (a desfășura, a întinde); adăurat, adj. (Banat, nou, recent), de la adăoară ‹ a doua oară.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
doi num. m., f. dóuă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DOI1 m. 1) Număr constând din două unități. ~ înmulțit cu ~. 2) Cifra 2 sau II. 3) Obiect marcat cu această cifră. /<lat. dui, duae
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
DOI2 dóuă num. card. 1) Unu plus unu. ~ copaci. Două mere. ◊ În ~ timpi și trei mișcări foarte repede. Nu face nici două parale nu are nici o valoare. A nu scăpa cu una cu două a nu scăpa ușor. Din două una (sau una din două) ori una, ori alta; ori așa, ori așa. Nici una, nici două repede, fără a sta pe gânduri. A nu putea lega două vorbe (sau cuvinte) a fi redus, mărginit. 2) (cu valoare de num. ord.) Al doilea (a doua). /<lat. dui, duae
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
*Răzbóiul celor Dóuă Róze s. propriu n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
DE DÓI s. breaza (art.), ungureasca (art.), ca-la-Breaza. (~ este un dans popular.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
DOI-DÍNȚI s. v. dentiță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
doi-dínți (bot.) s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
doi-fráți (bot.) s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
dóuă mii num.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
dóuă míilea (precedat de al) num. m., f. a dóuă mia
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
dóuă milioáne num. (sil. -li-oa-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
dóuă milioánelea (precedat de al) num. m. (sil. -li-oa-), f. a dóuă milioána
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
dóuă púncte s. n. (sil. punc-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
dóuă súte num.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
dóuă sútelea (precedat de al) num. m., f. a dóuă súta
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE, denumirea războiului civil din Anglia (1455-1485), dintre familiile nobiliare Lancaster și York. Se numea așa deoarece familia Lancaster avea ca blazon trandafirul roșu, iar familia York, trandafirul alb. În lupta de la Bosworth Field (aug. 1485), Henric Tudor, ultimul descendent al dinastiei Lancaster, unit cu o parte a partidului york, pune capăt domniei lui Richard III și întemeiază dinastia Tudor.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink