DREPTÁTE, (rar) dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Din dreptătáte (înv. „dreptate” < drept + suf. -ătate).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DREPTÁTE s. 1. echitate, justiție, (înv.) lege. (Luptă în numele ~ății.) 2. v. justețe.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
DREPTÁTE s. v. acțiune, cauză, judecată, proces.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Dreptate ≠ nedreptate, neechitate
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
dreptáte s. f., g.-d. art. dreptății; pl. dreptăți
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DREPTÁTE ~ăți f. 1) Principiu moral și juridic care cere respectarea drepturilor fiecăruia; echitate. Act de ~. ◊ A face (sau a da) ~ a îndreptăți. Pe bună ~ în mod întemeiat; pe drept cuvânt. A avea ~ a fi întemeiat în ceea ce (se) spune sau în ceea ce (se) face. 2) la pl. Drepturi recunoscute prin lege. [Art. dreptatea; G.-D. dreptății] /drept + suf. ~ate
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink