EVIDÉNȚĂ, (2) evidențe, s. f. 1. Faptul de a fi evident, caracterul a ceea ce este evident; certitudine. ◊ Expr. A scoate (sau a pune) în evidență = a scoate la iveală, a sublinia. 2. Activitate care asigură informarea permanentă și precisă despre situația dintr-un anumit domeniu prin înregistrarea și controlul proceselor, fenomenelor, lucrurilor, bunurilor, persoanelor etc. din punct de vedere cantitativ și calitativ. – Din fr. évidence, lat. evidentia, it. evidenza.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
EVIDÉNȚĂ s.f. 1. Caracterul a ceea ce este evident; certitudine, claritate. ♦ Ceea ce apare clar sau atrage atenția. ◊ A scoate în evidență = a reliefa, a sublinia, a remarca. 2. Înregistrare, însemnare a tot ceea ce ține de o activitate, de o chestiune etc. [Cf. it. evidenza, lat. evidentia].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
EVIDÉNȚĂ s. f. 1. faptul de a fi evident, caracterul a ceea ce este evident. ♦ a scoate în ~ = a reliefa, a sublinia. 2. înregistrare a fenomenelor, bunurilor, persoanelor etc. (< fr. évidence, lat. evidentia, it. evidenza)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
EVIDÉNȚĂ s. v. claritate.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
evidénță s. f., g.-d. art. evidénței; pl. evidénțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
EVIDÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter evident. ◊ A scoate (sau a pune) în ~ a scoate la iveală; a evidenția. 2) Oglindire (într-un document) a stării de lucruri într-un anumit domeniu. A ține ~a. /<fr. évidence, lat. evidentia
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink