Dex fiare

fiáre s.f. pl. (pop.) mulțime de piese metalice; lanțuri.

FIÁRĂ, fiare, s. f. Animal sălbatic mare; bestie. ♦ Fig. Om extrem de rău, de crud, de violent. – Lat. fera.

FIER, (2, 3) fiare, s. n. 1. Element chimic, metal greu, de culoare cenușie, maleabil, ductil, cu proprietăți feromagnetice, care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se folosește pe scară largă în industrie; (impr.) oțel (moale). ◊ Epoca fierului (sau de fier) = perioadă din istoria orânduirii comunei primitive care a durat de la mijlocul mileniului al II-lea a. Cr. până în primele veacuri p. Cr., când omul a început să prelucreze și să folosească fierul. ◊ Loc. adj. De fier = tare, puternic, rezistent; neînduplecat; riguros, sever. ◊ Expr. A-i trece (sau a-i da cuiva) un fier (ars sau roșu) prin inimă = a avea o senzație intensă și bruscă de durere, de spaimă etc. 2. Numele mai multor unelte, instrumente etc. sau părți ale lor făcute din oțel ori din fontă; a) (adesea determinat prin „de călcat”) unealtă întrebuințată la călcatul rufelor sau al hainelor; b) (adesea determinat prin „de frizat”) instrument de forma unui clește care servește la ondulatul părului; c) (adesea determinat prin „de plug”) fiecare dintre cuțitele plugului; d) clește cu care se iau cărbunii din foc; e) (adesea determinat prin „roșu”) unealtă, vergea sau bucată de fier înroșită la foc, cu care se ard unele răni sau se înseamnă vitele cu marca proprietarului; f) lamă sau ascuțiș de armă tăioasă; p. ext. sabie. ◊ Expr. A trece prin ascuțișul fierului = a tăia, a omorî, a pustii, a trece pe sub ascuțișul sabiei. ♦ Bucată de oțel (în formă de drug). ♦ Fier vechi = obiecte de metal uzate, care nu mai pot fi utilizate și care se adună spre a fi retopite. ◊ Expr. A arunca (ceva) la fier vechi = a scoate din uz, a nu mai acorda nici o importanță unui lucru. 3. (La pl.) Lanțuri, cătușe cu care sunt legați prizonierii, deținuții. ♦ Piedică de cai făcută dintr-un lanț. [Var.: fer s. n.] – Lat. ferrum.

FIÁRĂ ~e f. 1) Animal sălbatic, de talie mare; bestie. 2) fig. Om crud, nemilos. [G.-D. fiarei; Sil. fia-ră] /<lat. fera

FIER rar fiáre n. 1) Metal greu, cenușiu, lucios, maleabil și ductil, bun conducător de căldură și de electricitate, întrebuințat pe larg în industrie numai în aliaje. 2) (în limbajul curent) Oțel cu un conținut redus de carbon. ◊ Drum-de- ~ cale ferată. Epoca de ~ (sau epoca ~ului) ultima perioadă a comunei primitive caracterizată prin prelucrarea și întrebuințarea fierului. Braț de ~ braț vânjos. Voință de ~ voință fermă, nestrămutată. Disciplină de ~ disciplină riguroasă, severă. Tare ca ~ul foarte tare; foarte rezistent. ~ de călcat unealtă cu care se calcă îmbrăcămintea. ~ vechi totalitate a obiectelor de metal, uzate și scoase din folosință. 3) la pl. Lanțuri pentru deținuți. ◊ Iarba-fiarelor (sau iarba- ~ului) plantă care, potrivit legendei, ar avea proprietatea de a descuia orice lacăt, de a sfărâma orice cătușe. [Monosilabic] /<lat. ferrum

!iárba-fiárelor (plantă) s. f. art., g.-d. art. iérbii-fiárelor

FIÁRĂ s. bestie, dihanie, jivină, lighioană, sălbăticiune, (pop.) gadină, jiganie, (reg.) ciută, sălbăticie, sălbăticime, (Transilv. și Mold.) gad, (Transilv.) sălbăticitură. (~ele pădurii.)

FIER s. 1. (CHIM.) (prin Ban.) sider. (Bară de ~.) 2. (reg.) piglais, (Transilv. și Maram.) teglăzău. (~ de călcat.) 3. (TEHN.) fier lat v. brăzdar. 4. (TEHN.) (pop.) custură. (~ al coasei.) 5. (la pl.) v. cătușe.

FIERUL-PLÚGULUI s. v. spanacul-ciobanilor.

IARBA-FIÁRELOR s. v. popilnic.

fiáră (fiáre), s. f. – Animal sălbatic, bestie. – Mr. hiară. Lat. fĕra (Pușcariu 601; Candrea-Dens., 582; REW 3264; DAR); cf., it., sp. fera, fr. fier. – Der. fieros, adj. (feroce, crud), creație artificială (sec. XIX), pe baza fr. féroce; fieroșie, s. f. (ferocitate), termen literar; fioros, adj. (feroce; înspăimîntător, cutremurător), cuvînt identic cu fieros, însă popular și modificat prin confuzie cu fior (ultimul sens este artificial și literar; totuși dicționarele îl derivă pe fioros de la fior). Fieratec și înfieratic, adj. (sălbatic, crud), par a fi der. personali ai lui Dosoftei (sec. XVII).

fiér (fiáre), s. n. – 1. Element chimic, metal greu, de culoare cenușie care se folosește pe scară largă în industrie. – 2. Semn făcut cu metalul înroșit. – 3. Vîrf de lance sau de săgeată. – 4. (Pl.) Fiare, lanțuri. – Mr. h’eru, megl. ier, ir, fl’er. Lat. ferrum (Pușcariu 605; Candrea-Dens., 583; REW 3262; DAR), cf. it., port. ferro, fr., prov. fer, sp. hierro). După Pîrvan, metalul a fost cunoscut în Dacia începînd cu 700 sau 750 înainte de era creștină. Der. fierar, s. m. (muncitor care se îndeletnicește cu prelucrarea fierului), mr. hirar, megl. ierar (după Pușcariu 606; Candrea-Dens., 584; REW 3257 și DAR, din lat. ferrarius, cf. it. din sud ferraru, sp. herrero); fierărie, s. f. (atelier în care se prelucrează fierul; magazin unde se vînd obiecte din fier; înv., taxă pe obiectele din fier importate); fierăriță, s. f. (nevastă de fierar); fierătaie, s. f. (instrumente de fier), care după Candrea-Dens., 585 și DAR reprezintă un lat. *ferratalia, cf. port. ferratalha; fieros, adj., formație neol.; fierotină, s. f. (Banat, Olt., fier vechi); înfiera, vb. (a marca cu fierul roșu; a stigmatiza; rar, a fereca); înfierător, adj. (care stigmatizează); înfierătură, s. f. (dezonorare).

drum-de-fiér s. n., art. drúmul-de-fiér

fiáră s. f. (sil. fia-), g.-d. art fiárei; pl. fiáre

fier s. n., (unelte, lanțuri) pl. fiáre; simb. Fe

iárba-fiárelor s. f.

pălăríe de fier (geol.) s. f. + prep. + s. n.

FIER (FER) (lat. ferrum) s. n. 1. Element chimic (Fe; nr. at. 26, m. at. 55,847, p. t. 1.535ºC, p. f. 3.250ºC, gr. sp. 7,86). Metal greu, de culoare cenușie (alb lucios în stare pură), maleabil, ductil, bun conducător de căldură și de electricitate. Se oxidează în aer umed, cu formare de rugină. În combinație, funcționează în stări de valență 2,3 și mai rar 4 și 6. Se găsește în natură sub formă de oxizi, sulfuri și carbonați. Varietățile tehnice de f. sunt aliaje ale f., în primul rând cu carbonul (fonte și oțeluri). Industrial, se obținerea prin reducerea directă sau, mai ales, indirectă (sub formă de fontă) a unor minereuri de f. (hematit, magnetit, siderit, limonit). Este cunoscut din timpuri străvechi, descoperirea sa îndeplinind un rol deosebit în dezvoltarea materială și culturală a societății omenești (epoca fierului). ◊ Loc. De fier = tare, vânjos, neînduplecat; riguros, sever. ◊ Aliaj fier-carbon = aliaj tehnic al fierului cu carbonul, care mai conține și alte elemente rămase în urma elaborării (Si, Mn, P și S în proporții mici), sau special introduse pentru a îmbunătăți proprietățile aliajelor (Cr, Ni, Mo, Si etc.). Aliajele care conțin carbon până la 2,16% se numesc oțeluri, iar cele cu conținut de carbon de 2,16-6,67% se numesc fonte. ◊ F. vechi = deșeuri și piese, obiecte etc. de oțel sau de fontă, scoase din uz și folosite ca materie primă la elaborarea oțelurilor. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat unor unelte sau ustensile de oțel sau de fontă. ◊ F. de călcat = aparat cu cărbuni sau electric folosit în gospodării, croitorii, spălătorii etc. pentru netezirea confecțiilor de pânză și de stofă. ◊ (Adesea determinat prin „roșu”) Unealtă sau bucată de fier (1) înroșit în foc, folosit pentru însemnarea vitelor cu marca proprietarului sau pentru arderea rănilor. ◊ Lamă sau ascuțiș de armă tăioasă; p. ext. sabie. ◊ (La pl.) Lanțuri, cătușe folosite pentru a lega deținuții.

OCNA DE FIER, com. în jud. Caraș-Severin, sitaută în zona m-ților Dognecei; 801 loc. (2003). Expl. de min. de fier, de sulfuri polimetalice și de obr. Muzeu de mineralogie.