FRÍCĂ, (rar) frici, s. f. Stare de adâncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ◊ Loc. adj. Fără frică = neînfricat; curajos. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându-se. Fără (nici o) frică = cu curaj. Nici de frică = nicidecum, deloc, o dată cu capul. ◊ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva sau de ceva; b) a-i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău. A fi cu frica în spate (sau în sân) = a fi într-o continuă stare de neliniște, de teamă. A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu-i frică de el. – Cf. gr. phrikē.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
FRÍCĂ s. 1. teamă, temere, (livr., fam. și depr.) poltronerie, (franțuzism) aprehensiune, (rar) temut, (pop.) păsare, (înv. și reg.) scârbă, (înv.) stideală, stidință, stidire, teamăt, temătură, temoare, (latinism înv.) timoare, (arg.) târșală, târșă. (Nu simțea nici un pic de ~.) 2. v. sperietură.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Frică ≠ îndrăzneală, neînfricare
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
frícă (fríci), s. f. – Teamă, spaimă. – Mr. megl. istr. frică. Ngr. φρίϰη (Murnu 26, Pascu, I, 193; DAR; Sandfeld 30; Rosetti, II, 67). Prezența sa în istr. arată că este un împrumut foarte vechi. Cf. și alb. firkë (Meyer 110). Der. fricos, adj. (care se teme, laș, sperios; înv., îngrozitor); înfrica, vb. (a speria, a înspăimînta); înfricoșetor, adj. (îngrozitor); neînfric(oș)at, adv. (imperturbabil, netulburat). – Din rom. provine rut. fryka.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
frícă s. f., g.-d. art. frícii; pl. frici
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
FRÍCĂ ~ci f. Stare de neliniște sufletească cauzată de un pericol; teamă. [G.-D. fricii] /cf. gr. phrike
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink