FURCULÍȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură; furcuță (2). ◊ Loc. adj. În furculiță (sau în furculițe) = (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul; (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus. 2. Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. [Pl. și: furculiți] – Furcă + suf. -uliță.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
FURCULÍȚĂ s. 1. (Transilv.) furcuță. (~ pentru mâncat.) 2. (TEHN.) gemănare, (reg.) ciorobă-riță, lișiță. (~ la car.) 3. (TEHN.) (reg.) pieptene. (~ pentru țesături groase.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
furculíță s. f., g.-d. art. furculíței; pl. furculíțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
FURCULÍȚĂ ~e f. 1) Obiect de uz casnic, alcătuit dintr-un mâner și câțiva dinți la capăt, cu care se mănâncă. ◊ Barbă în ~ barbă cu părțile laterale prelungite și cu mijlocul mai scurt. Mustăți în ~ mustăți cu capetele aduse și răsucite în sus. 2) Fiecare dintre cele două lemne încovoiate și prinse cruciș de inima carului. [G.-D. furculiței] / furcă + suf. ~uliță
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink