GHIOÁGĂ, ghioage, s. f. 1. Armă veche de luptă, alcătuită dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul bombat și ghintuit. P. gener. Ciomag, bâtă, măciucă. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (1). – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
GHIOÁGĂ s. (IST.) (reg.) nageac, (înv.) sopă. (~ servea ca armă de luptă.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
GHIOÁGĂ s. v. bâtă, ciomag, măciucă.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ghioágă (ghioáge), s. f. – Măciucă. – Var. (înv.) ghigă, ghegă, ghioacă. Mr. cl’oagă, gl’ogă. Origine obscură. Se pleacă de obicei de la lat. clāva (Hasdeu, Col. lui Traian, III; DAR), al cărui rezultat ar fi *ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat, cf. buturugă, bîzdoagă, măciucă. Totuși, explicația nu este convingătoare; pare preferabil să se presupună un *ghiob (‹ gheb?) cu varianta f., ca moț, moacă, boț, boacă; pentru variația consonantică, cf. ghiborț, ghigorț, precum și ghidănac, s. n. (Olt., măciucă), probabil în loc de *ghibănac. Der. din lat. *clāvica (Weigand, Jb., XII, 109; cf. REW 1978 și Pascu, Beiträge, 9), din lat. *globica (Giuglea, Dacor., IV, 1554), sau din sl. glogŭ (Miklosich, Consonantismus, II, 57), nu pare posibilă. Alb. kljokë trebuie să provină din mr.; bg. gega (cf. Romansky 105) și ngr. γλογίά „lance” depind evident de rom. – Der. ghigar, s. m. (înv., porcar, cioban); ghiogar, s. m. (bătăuș).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
ghioágă s. f. (sil. ghioa-), g.-d. art. ghioágei; pl. ghioáge
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
GHIOÁGĂ ~ge f. 1) Băț lung și gros, cu măciulie la un capăt; bâtă; măciucă; ciomag. 2) înv. Armă primitivă de luptă, constând dintr-un astfel de băț. 3) Lovitură dată cu un asemenea băț. 4) Capătul bombat și ghintuit al unui buzdugan. [G.-D. ghioagei; Sil. ghioa-] /<lat. clova
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink