GLONȚ, gloanțe, s. n. Mic proiectil de oțel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glonț. [Var.: glónte s. n.] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
GLONȚ s. 1. v. cartuș. 2. (pop.) plumb, (Transilv. și Ban.) șiret. (Ciuruit de ~oanțe.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
glonț (gloánțe), s. n. – 1. Greutate, obiect greu. – 2. Mic proiectil pentru armă de foc. – 3. Plumb la năvodul de pescuit. Creație expresivă, pe baza rădăcinii glo-, v. aici. Identitatea fonetică și semantică pe care o reprezintă cu g(o)lom(o)ț și clonț este evidentă. Primul sens apare numai în expresia „a cădea greu la stomac”. Originea cuvîntului a suscitat discuții; după Cihac, II, 501 și DAR, din mag. golyócs și galacs, der. care nu este satisfăcătoare; după Scriban, de la grăunte sau grunț. Skok 73 pleacă de la sb. glonta „glonț”, pe care îl der. din germ. Flinte „pușcă mică”; însă etimonul germ. nu satisface iar cuvîntul sb. este mai curînd de origine rom. Natura expresivă a lui glonț devine de asemenea evidentă prin der. săi; gloanță, s. f. (înv., proiectil de tun); glonțiș, s. n. (pietriș); glonțan, s. m. (pietriș, prundiș), cf. clonțan; glonțuros, adj. (pietros), cf. grunțuros. Din rom. provine sb. glonta și mag. golonc „glonț” (Edelspascher 14).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
glonț s. n., pl. gloánțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
GLONȚ gloánțe n. Proiectil mic pentru armele de foc manuale. ◊ ~ exploziv glonț care explodează când lovește ținta. ~ trasor glonț fosforescent, vizibil pe o mare parte a traiectoriei lui. [Var. glonte] /cf. ung. galacs
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink