Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
HAIDUCÍ, haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viață de haiduc. ♦ Refl. A se face haiduc. – Din haiduc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
HAIDUCÍ vb. (rar) a hoți, (pop.) a viteji, a voinici. (~ prin codri.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
haiducí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. haiducésc, imperf. 3 sg. haiduceá; conj. prez. 3 sg. și pl. haiduceáscă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., scr. hajduk.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A HAIDUCÍ ~ésc intranz. A duce viață de haiduc; a fi haiduc. /Din haiduc
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE HAIDUCÍ mă ~ésc intranz. A se face haiduc; a deveni haiduc. /Din haiduc
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
HAIDÚC ~ci m. (în trecut) 1) Țăran răzvrătit care se retrăgea în pădure, jefuia pe bogați și ajută pe săraci. 2) Pedestraș angajat cu plată într-o armată străină. /<bulg., sb. hajduk, ung. hajdu
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
HAIDUC/EÁSCĂ f. art. 1) Dans popular executat într-un tempo vioi de bărbați ce se țin de bâte. 2) Melodie după care se execută acest dans. /haiduc + suf. ~easca
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
HAIDÚC s. (înv. și pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
haidúc (haidúci), s. m. – 1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar”, alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiducește, adv. (ca haiducii); haiducie, s. f. (viață sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s. f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viață de haiduc).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
haidúc s. m., pl. haidúci
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
HAIDUC, Ionel (n. 1937, Cluj), chimist român. Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul chimiei ciclurilor anorganice, al compușilor organometalici („Introducere în chimia ciclurilor anorganice”, „Organometallics in Cancer Chemotherapy”).
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink