HLEAB, hleaburi, s. n. (Reg.) Lucru rău, stricat, vechi. – Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
HLEAB ~uri n. pop. 1) Obiect învechit și deteriorat; vechitură. 2) fig. peior. Om (sau animal) slăbănog și sleit de puteri (din cauza vârstei înaintate sau a unei boli); rablă. /cf. ucr. chljabaty
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
hleáb (hleáburi), s. n. – 1. (Mold.) Rest, fragment, ciob. – 2. Hîrb. Sl. chlĕbŭ „pîine” (Cihac, II, 193). Trebuie să fi însemnat la început „rest de pîine, bucată” și de aici „rest”. DAR pleacă de la rus. chljabatĭ „a se rablagi”; Scriban crede că este vorba de o metateză a lui bleah ‹ bleau. – Der. hlibui, vb. (a deteriora; a strica); hliban, s. n. (Mold., pîine); înhleba, vb. (Mold., a purta pantofi prea mari).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
hleab s. n., pl. hleáburi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink