IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (și s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziție imperativă (și s.f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație. ◊ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa în conștiința umană norme morale universal valabile și veșnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
IMPERATÍV, -Ă I. adj. 1. care exprimă un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absolută. II. s. n. 1. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice. (< lat. imperativus, fr. impératif)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
IMPERATÍV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerință.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
imperatív s. n., pl. imperatíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
imperatív adj. m., pl. imperatívi; f. sg. imperatívă, pl. imperatíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
IMPERATÍV1 ~ă (~i, ~e) Care exprimă sau impune un ordin; poruncitor. ◊ Modul ~ mod personal al verbului, prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. /<fr. impératif, lat. imperativus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
IMPERATÍV2 ~e n. Necesitate categorică și necondiționată; problemă de stringentă actualitate. /<fr. impératif, lat. imperativus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink