Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
IMPUTÁRE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Măsură prin care se dispune reținerea din câștigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituției sau întreprinderii unde lucrează; sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputație. – V. imputa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
IMPUTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; imputație. [< imputa].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
IMPUTÁRE s. 1. v. reproș. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
imputáre s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A IMPUTÁ impút tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
IMPUTÁRE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproș; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa.
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
IMPUTÁ vb. v. reproșa.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
imputá (imputát, imputát), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
imputá vb., ind. prez. 1 sg. impút, 3 sg. și pl. impútă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink