INFINITÍV, infinitive, s. n. (Gram.; adesea adjectival) Mod nepersonal, considerat drept forma-tip a verbului și care denumește acțiunea exprimată de verb fără referire la nuanțele ei modale, temporale sau personale. – Din fr. infinitif, lat. infinitivus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
INFINITÍV s.n. (adesea adj.) Modul nepersonal care denumește acțiunea exprimată de verb. [Cf. lat. infinitivus, fr. infinitif].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
INFINITÍV s. n. mod nepersonal al verbului, care exprimă acțiunea în chip general. (< fr. infinitif, lat. infinitivus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
infinitív s. n., pl. infinitíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
INFINITÍV ~e n. gram. Formă nominală a verbului, care denumește acțiunea lui, fără a indica modul, timpul sau persoana. /<lat. infinitivus, fr. infinitif
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink