IRÍDIU s. n. Element chimic, metal greu, alb-argintiu, foarte dur, puțin ductil, cu temperatura de topire foarte înaltă, întrebuințat la confecționarea unor instrumente fizice și chirurgicale, a vârfurilor de peniță pentru stilouri sau, sub forma aliajelor cu platina, pentru cupluri termoelectrice. [Var.: irídium s. n.] – Din fr. iridium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
IRÍDIU n. Metal alb-argintiu, foarte dur, având diferite întrebuințări (la fabricarea instrumentelor chirurgicale, etaloanelor de măsurat etc.). [Sil. -diu] /<fr. iridium
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
IRÍDIU s.n. Element chimic; metal rar, asemănător platinei, foarte dur și rezistent la acțiuni chimice. [Pron. -diu, var. iridium s.n. / < fr. iridium].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
IRÍDIU s. n. metal rar, asemănător platinei, dur și rezistent la acțiuni chimice. (< fr. iridium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
irídiu s. n. [-diu pron. -diu], art. irídiul; simb. Ir
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
IRÍDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. iris, iridis „curcubeu”) s. n. Element chimic (Ir; nr. at. 77, m. at. 192,22, p. t. 2.410ºC, p. f. 4.130ºC); metal alb-argintiu din familia platinei, caracterizat printr-o mare duritate și rezistență chimică, întrebuințat la confecționarea termoelementelor, a creuzetelor, a etaloanelor pentru greutăți și lungimi (în aliaj cu platina), a vârfurilor de peniță pentru stilouri (în aliaj cu osmiu) etc. A fost descoperit de chimistul britanic S. Tennant în 1804.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink