LAF, lafuri, s. n. (Rar; de obicei la pl.) Palavră. ◊ Loc. vb. A ședea, (cu cineva) la lafuri= a pălăvrăgi (cu cineva), a sta (cu cineva) la taifas. ◊ Expr. A tăia frunză verde și lafuri = a spune minciuni. – Din tc. lâf.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
LAF s. v. fleac, nimic, palavră.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
laf (láfuri), s. n. – Vorbărie, taifas. – Mr. lafe, megl. laf. Tc. laf (Roesler 587; Miklosich, Türk. Elem., II, 117; Berneker 683; Șeineanu, II, 232), cf. ngr. λάφα, alb. ljaf, bg., sb. laf. – Der. lafa, s. f. (trăncăneală; bagatelă, moft); lăfăi, vb. refl. (a o duce bine), pentru a cărui der. din laf cf. Philippide, II, 719 (după Cihac, II, 164, din sl. lĕgati „a zăcea”; după DAR, din mag. leffenni „a atîrna”; pentru Scriban, legat de slov. lâjhati „a hoinări”); lafagiu, s. m. (limbut, șarlatan).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
laf s. n., pl. láfuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink