LÁIBĂR, laibăre, s. n. 1. Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci; lăibărac. 2. Manta lungă și largă pe care o purtau odinioară boierii. – Din săs. leibel.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
LÁIBĂR s. mintean, surtuc, (reg.) lăibărac, (prin Mold.) baibarac, (Tpansilv., Ban. și Mold.) căput. (~ purtat de țărani.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
LÁIBĂR s. v. jiletcă, pieptar, vestă.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
láibăr (láibăre), s. n. – 1. Vestă, jiletcă. – 2. Veșmînt lung, caracteristic unor evrei din Orient. Săs. leibel (Borcea 195). – Der. laibărac, s. n. (veston, scurtuc), din germ. Leiberrock, prin substituire cu suf. -ac (Pușcariu, Jb., XVIII, 118).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
láibăr s. n., pl. láibăre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
LÁIBĂR ~e n. Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie și, de obicei, fără mâneci. [Sil. lai-] /<săș. leibel
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink