MARAFÉT, marafeturi, s. n. 1. (Pop. și fam.; la pl.) F*****e, mofturi; nazuri; fițe. 2. (Pop. și fam.; mai ales la pl.) Podoabă (pretențioasă). ♦ Lucru mărunt, fleac. 3. (Înv.) Meșteșug, dibăcie; iscusință, pricepere, măiestrie. ♦ Procedeu, mijloc; p. ext. truc, tertip; înșelătorie, artificiu. – Din ngr. maraféti.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MARAFÉT s. v. abilitate, capriciu, chef, destoinicie, dexteritate, dibăcie, fandoseală, fantezie, fason, fiță, ingeniozitate, intrigă, iscusință, isteție, istețime, îndeletnicire, îndemânare, maimuțăreală, mașinație, meserie, moft, naz, ocupație, poftă, pricepere, profesiune, prosteală, sclifoseală, stratagemă, subterfugiu, șiretenie, șiretlic, șmecherie, știință, talent, tertip, toană, truc, uneltire, ușurință, viclenie, vicleșug.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
marafét (maraféturi), s. n. – 1. (Înv.) Îndemînare, dibăcie. – 2. (Înv.) Intermediere, mijloc, organ. – 3. Truc, vicleșug. – 4. Capcană, cursă, prefăcătorie, intrigă. – Mr. murafete, megl. murafet. Tc. marifet, din arab. mả rifa (Roesler 598; Șeineanu, II, 247; Lokotsch 1418), cf. ngr. μαραφέτι „mijloc”, alb. marifet, bg. murafet și rus. marafety podpuskatĭ „a-și bate joc”, pe care Vasmer, II, 98 îl consideră de origine obscură și care pare a proveni din rom. – Der. marafetos, adj. (viclean, înșelător); marafetui, vb. refl. (a se purta).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
marafét s. n., pl. maraféturi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
MARAFÉT ~uri n. pop. 1) Dispoziție de moment, neașteptată și stranie; maraz; moft; naz; toană; capriciu. 2) Obiect lipsit de valoare; fleac. 3) Podoabă prețioasă. 4) înv. Capacitate de a lucra cu multă ușurință și dexteritate; dibăcie; măiestrie; iscusință; pricepere. /<ngr. maraféti, turc. marifet
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink