MÉNDRE s. f. pl. (Fam.; în expr.) A-și face mendrele (cu cineva) = a) a-și face toate gusturile, a-și satisface capriciile; a-și face de cap; b) a-și bate joc de cineva; a necinsti, a batjocori o femeie. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MÉNDRE f. pl.: A-și face ~le a-și face de cap; a-și satisface capriciile. /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
méndre s. f. pl. – Capricii toane, pofte. Origine expresivă, cf. mandră, s. f. (terci de mălai), handră, buleandră, fleand(u)ră, șandra-mandra etc. S-a propus ca etimon alb. mendur „manieră, fel” (Cihac, II, 718; cf. Philippide, II, 723); lat. mendulum (Philippide, Principii, 151); germ. dialectal Männerle (Tiktin). Pentru mandră (pl. mendre, cf. Scriban), pare dubioasă der. sugerată de Bogrea, Dscor., IV, 832, din țig. mandró.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
méndre s. f. pl.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink