Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
MÍNTE, minți, s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; rațiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înțelept. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul. A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecată normală, sănătoasă. A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur. A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul. A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginație; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenția să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raționa; înțelepciune, chibzuință. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, la cap) sau a-și băga mințile în cap = a deveni mai înțelept, mai chibzuit; a se cuminți. A-și pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. A scoate pe cineva din minți = a) a face pe cineva să-și piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligență, istețime, iscusință. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții). La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. 3. Imaginație, fantezie. – Lat. mens, -ntis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MÍNTE s. 1. gând, rațiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deșteptăciune, intelect v. inteligență. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, rațiune, spirit. (Operă a ~ții.) 4. v. judecată. 5. judecată, rațiune, (rar) cunoștință, (pop. și fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raționament, rațiune, (înv.) socoată, socoteală, socotință. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoștințe, instrucție, învățătură, pregătire, studii.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
mínte (mínți), s. f. – Înțelegere, spirit, inteligență, rațiune. – Mr. minte, megl. minti. Lat. mentem (Pușcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. mënt (Philippide, II, 647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment. – Der. mintos, adj. (inteligent, înțelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-și aduce în memorie; a menționa); amintire, s. f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care amintește); cuminte, adj. (înțelept, agil, prudent, avizat), cu prep. cu; cuminți, vb. (a fi cuminte); cumințenie (var. cuminție), s. f. (prudență, înțelepciune, înțelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cumințesc, adj. (înțelept).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
mínte s. f., g.-d. art. mínții; pl. minți
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
MÉNTĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ◊ Mentă creață = izmă creață. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s. f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MÍNTĂ s. f. v. mentă.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A MINȚÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înșela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze pețiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, și cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale și în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
MÍNTE ~ți f. 1) Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect; judecată; rațiune. ◊ Cu ~ cu judecată sănătoasă; înțelept. Fără (de) ~ lipsit de rațiune; nebun. A-și ieși din ~ți a-și pierde cumpătul; a înnebuni. A învăța pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-și frământa ~tea (sau ~țile) a se gândi mult la ceva; a-și bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoșului) pe înțelesul oricui; de la sine înțeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu rațiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experiență; a se face mai înțelept. A-și pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca ființă națională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoașterea și reproducerea în conștiință a experienței din trecut (fapte, evenimente, senzații, cunoștințe etc.); memorie. ◊ A avea în ~ a păstra în memorie. A ține ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. ◊ A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înțelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ți) lipsit de judecată, de înțelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-și închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minții] /<lat. mens, ~ntis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conțin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
MÉNTĂ s. 1. v. izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieștniță. 3. menta broaștei v. izma broaștei; mentă creață v. izmă creață.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
MINTA LÂNGÓRII s. v. izma broaștei, menta broaștei.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
MINTA-MÂȚEI s. v. cătușnică.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
MINTĂ-TURCEÁSCĂ s. v. melisă, roiniță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
MINȚÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. și fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înșela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ȚINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
míntă (-te), s. f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puțin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Pușcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Pușcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s. f., din fr. menthe.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
mințí (mințít, mințít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Pușcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. nemințit, adj. (care nu a fost dezmințit nici contrazis); desminți, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; mințitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formație internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
méntă s. f., g.-d. art. méntei
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
mințí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mint, imperf. 3 sg. mințeá; conj. prez. 3 sg. și pl. míntă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink