MẮGURĂ, măguri, s. f. Deal mare izolat (tăiat de ape); p. ext. munte. ♦ Movilă. ♦ Pădure (situată pe un loc înalt). [Var.: (reg.) mắgulă s. f.] – Cf. alb. magulë.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MĂGURĂ s. 1. v. movilă. 2. tumul.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
măgúră (mắguri), s. f. – 1. Munte. – 2. Deal, colnic. Creație expresivă, plecînd de la rădăcina *măc- sau moc-, care indică ideea de „obiect rotund, măciulie”, cf. moacă, măciucă. Sing. *măg sau *mog s-ar fi reconstituit în măgură, pe baza pl. măguri. Pentru semantism, cf. bot, sp. morro „obiect rotund” și „muncel” și, la fel, ngr. μάγουλον „urmă de roată”, față de μάγουλα „deal” (de unde mr. măgulă „deal”, alb. maguljë „colnic”). Ngr. și alb. nu ajung pentru explicarea cuv. rom., deoarece trecerea lui l › r se produce numai în elementele care aparțin fondului tradițional: în consecință, se poate admite doar că cuvîntul ngr. este total independent de cel rom., cum credem, sau că ambele provin dintr-un cuvînt anterior. Ultima ipoteză pare să fi sedus pe majoritatea cercetătorilor: cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni,I, 280), tracic (Pascu, Arch. Rom., VI, 224), balcanic (Hubschmidt, Sard., I, 105); preindo-european (M. L. Wagner, Arch. Rom., XV, 228; S. Pop, Romance Philology, III, 117-34; Lahovary 333), ipoteze care presupun toate un *magula pe atît de obscur pe cît e de nesigur. Semnalăm că s-a gîndit și la lat. macula (Diez, I, 256); la un lat. *magulum (Meyer, Neugr. St., III, 40; Papahagi, Notițe, 33; Pascu, II, 62); la un sl. *magula, care ar explica și sl. mogyla, v. movilă (E. Schwarz, Arch. slaw. Phil., XLI, 134; cf. Wędkiewicz, R. de Slavistique, VI, 111), dar care nu explică rotacismul din rom.; la sl. (sb.) gomila (Cihac, II, 182), sau bg. mogila (Conev 39), ambele la fel de imposibile; la un gepid *mögila (Diculescu; Scriban), total dubios; și că, adesea, filologia se limitează să semnaleze corespondența cu alb. maguljë, fără să tragă de aici nici o concluzie (Densusianu, Hlr., 352; Philippide, II, 721; Meyer 119; Rosetti, II, 118), sau, dimpotrivă, dînd ca sigură der. din albaneză (Berneker, II, 69; Densusianu, GS, I, 351). Der. măgurea, s. f. (colnic), conservat în toponimul Turnu-Măgurele. – Din rom. provin ceh. mahura, pol. magora.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
măgură s. f., g.-d. art. măgurii; pl. măguri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
MẮGURĂ ~i f. 1) Deal mare și izolat (de obicei împădurit). 2) Ridicătură de pământ din regiunile de câmpie sau de podișuri, mai mică decât dealul; movilă. /cf. alb. magullë
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
SÂRBII-MĂGURA, com. în jud. Olt; 2.159 loc. (2005).
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink