MĂRÁR s. m. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu frunze filiforme și cu flori galbene, întrebuințată drept condiment (Anethum graveolens). ◊ Expr. A se băga în vorbă ca mărarul în ciorbă sau (rar) a se amesteca ca mărarul în bucate = a participa nepoftit la o discuție. – Cf. alb. mëraj, ngr. márathron.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MĂRÁR m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina ramificată, cu frunze mărunte și cu flori galbene-verzui, folosită drept condiment. /Cuv. autoht.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
mărár s. m. – Plantă (Anethum graveolens). Legat. de gr. μάραθρον, dar der. e obscură. Der. directă din gr. (Thumb 15; Philippide, Principii, 107; Philippide, II, 744; Pascu, II, 60; Diculescu, Elementele, 460) e puțin probabilă. Poate din ngr. μαράθριον (Berneker, II, 73; Philippide, II, 647), cf. alb. marai, mërajë, sb., cr. morac. Cf. molotru. – Der. mărăraș, s. m. (plantă, Phellandrium aquaticum).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
mărár s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
MĂRARUL-BROÁȘTEI s. v. romaniță neade-vărată, romaniță nemirositoare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
MĂRARUL-CÁLULUI s. v. ciuin, odagaci, săpunariță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
MĂRARUL-CÂMPULUI s. v. nemțișor.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink