Dex naturalism

NATURALÍSM s. n. 1. Curent sau tendință în artă și literatură, care se caracterizează prin observarea riguroasă a faptelor din realitatea obiectivă, prin redarea lor fidelă, prin preferința pentru aspectele urâte, vulgare ale naturii omenești etc. 2. Concepție filozofică care exclude supranaturalul, ridicând natura la rangul de principiu suprem. 3. Teorie etică care întemeiază noțiunea binelui pe un principiu situat în afara moralei (evoluție biologică, plăcere etc.), viața morală fiind o prelungire a celei biologice. – Din fr. naturalisme.

NATURALÍSM n. 1) Concepție filozofică conform căreia nu există nimic în afara naturii. 2) Curent în literatură și artă care tinde să reproducă în mod riguros realitatea, fără a ocoli aspectele vulgare ale naturii omenești, negând generalizările artistice și înlocuind legitățile sociale cu cele biologice. 3) Stil ornamental care conține motive din natură (plante, animale etc.). /<fr. naturalisme

NATURALÍSM s.n. 1. Tendință în literatură și artă de a reconstitui realitatea cât mai fidel, chiar în aspectele ei neesențiale (uneori accentuând laturile urâte, vulgare). 2. Curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a sec. XIX sub influența scientismului și pozitivismului, care susținea ideea determinismului social și (mai ales) biologic în explicarea caracterelor umane. 3. Stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natură (animale, plante, figuri umane). 4. Doctrină potrivit căreia nu există supranatural, natura existând prin ea însăși, printr-un principiu imanent ei. 5. Doctrină după care viața morală trebuie să se conformeze legilor naturii. [Cf. fr. naturalisme].

NATURALÍSM s. n. 1. curent, tendință în artă și literatură care își propune reproducerea obiectivă a realității, acordând preferință aspectelor urâte, vulgare ale naturii omenești. 2. curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a sec. XIX sub influența scientismului și pozitivismului, care susținea ideea determinismului social și biologic în explicarea caracterelor umane. 3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natură. 4. doctrină potrivit căreia nu există supranatural, natura existând prin ea însăși, printr-un principiu imanent ei. 5. doctrină după care viața morală trebuie să se conformeze legilor naturii. (< fr. naturalisme)

naturalísm s. n.

NATURALÍSM (< fr. {i}; {s} lat. naturalis „natural”) s. n. 1. (FILOZ.) Punct de vedere conform căruia nu există nimic în afara lucrurilor pe care le studiază științele naturii și cele umane, nefiind necesară căutarea de explicații prin factori supranaturali. ◊ N. etic = tendința de a localiza gândirea etică în lumea naturală, pornind de la indicațiile naturale ale ființelor umane (ex. plăcerea) fără a apela la conștiință sau divinitate. 2. (În artele plastice) Tendința de a reproduce realitatea în chip descriptiv, cu toate detaliile adesea neesențiale. Influența n. se resimte în cadrul unor curente moderne (suprarealismul, pictura naivă). 3. Curent literar constituit în Franța între 1860 și 1880 sub influența realismului lui Flaubert și a pozitivismului lui Taine și răspândit apoi în aproape toate țările lumii. Anunțat de romanele fraților Goncourt, teoretizat de E. Zola („Romanul experimental”, 1880), n. adopta în literatură metodele de investigație proprii științelor exacte (observația miunuțioasă, reproducerea cu obiectivitate „totală” a realității în toate aspectele sale, oricât de sordide), personajul literar fiind urmărit ca un produs strict determinat al eredității și mediului. În afara „grupului de la Médan”, constituit în jurul lui Zola (Maupassant, L. Henrique, P. Alexis, H. Céard, J. K. Huysmans), s-au apropiat de n. A. Daudet, J. Renard, R. Martin du Gard ș.a. în Franța, G. Hauptmann în Germania, A. I. Kuprin, V. G. Korolenko, Saltîkov-Scedrin în Rusia, Th. Dreiser în America, B. Delavrancea în România ș.a. V. verism. În teatru, principiile n. au fost ilustrate de spectacolele lui André Antoine.