NEOPLATONÍSM s. n. Doctrină filozofică din sec. III-VI ai cărei adepți reluau filozofia lui Platon, încercând s-o concilieze cu concepțiile mistice-religioase din Orient. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-platonisme.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
NEOPLATONÍSM n. (în sec. III-VI) Curent filozofic care a sistematizat platonismul, îm-binându-l cu ideile aristotelismului și cu cele ale neopitagorismului. [Sil. ne-o-] /<fr. néo-platonisme
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
NEOPLATONÍSM s.n. Curent filozofic mistic reacționar, apărut în epoca elenistică și ajuns la apogeu în epoca de decădere a Imperiului roman, care proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic. [Cf. fr. néo-platonisme].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
NEOPLATONÍSM s. n. doctrină filozofică care, reunind într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice și cu misticismul oriental, proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic. (< fr. néo-platonisme)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
neoplatonísm s. n. (sil. ne-o-pla-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink