NÍCHEL s. n. Element chimic, metal feromagnetic, alb-cenușiu, lucios, puțin oxidabil, maleabil și ductil, cu numeroase întrebuințări tehnice. – Din fr. nickel, germ. Nickel.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
NÍCHEL n. Metal feromagnetic alb-argin-tiu, maleabil și ductil, aproape inoxidabil, rezistent la coroziune, întrebuințat la con-fecționarea instrumentelor medicale, a obie-ctelor de uz casnic, la obținerea unor aliaje cu proprietăți anticorosive etc. /<fr. nickel, germ. Nickel
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
NÍCHEL s.n. (Chim.) Metal feromagnetic alb-argintiu, inoxidabil, asemănător fierului, întrebuințat la fabricarea aliajelor de oțel speciale, a instrumentelor medicale etc. [< fr. nickel, germ. Nickel].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
NÍCHEL s. n. metal feromagnetic alb-cenușiu, inoxidabil, asemănător fierului, folosit la fabricarea aliajelor de oțel speciale, a instrumentelor medicale etc. (< fr. nickel, germ. Nickel)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
níchel s. n., simb. Ni
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
TETRACARBONIL DE NÍCHEL s. (CHIM.) nichel-carbon.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
NÍCHEL (‹ fr., germ. {i}) s. n. Element chimic (Ni; nr. at. 28, m. at. 58,71, p. t. 1.452ºC, p. f. 2.840ºC, gr. sp. 8,90), metal alb-cenușiu, lucios, maleabil și ductil, feromagnetic. Se găsește în natură sub formă de sulfuri, de arseniuri etc. Se extrage prin reducerea cu cărbune a oxidului obținut prin prăjirea minereului. Formează combinații stabile în starea de valență 2; este rezistent la acțiunea agenților chimici; se folosește la obținerea unor oțeluri speciale, a unor aliaje (argentan, alpaca, constantan, nichelină etc.) și la nichelare. Fin divizat, piroforic, este utilizat drept catalizator în reacțiile de hidrogenare. A fost descoperit (1751) de chimistul și mineralogul suedez Axel F. Cronstedt.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink