NOBILÍME s. f. (În unele țări, și în epoca modernă.) 1. Categorie socială cuprinzând (în societatea medievală) pe posesorii de feude și de titluri ereditare sau pe foștii feudali și pe descendenții lor, care au păstrat unele privilegii de castă; aristocrație, noblețe (2). ♦ Nobilii dintr-o epocă, dintr-o regiune, dintr-o localitate. 2. (Rar) Noblețe (1). – Nobil + suf. -ime.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
NOBILÍME f. (colectiv de la nobil) (în orânduirea feudală și, astăzi, în unele țări) 1) Pătură socială privilegiată, constând din reprezentanți cu titluri ereditare. 2) Mulțime de nobili. [G.-D. nobilimii] /nobil + suf. ~ime
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
NOBILÍME s.f. Totalitatea nobililor; boierime. [< nobil + -ime].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
NOBILÍME s. f. categorie socială privilegiată, din elemente ale clasei dominante, care deține un titlu de noblețe. (< nobil + -ime)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
NOBILÍME s. l. aristocrație, (rar) noblețe, (înv.) blagorodnicie, blagorodnie, nobilitate. (~ feu-dală occidentală.) 2. v. boierime.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
NOBILÍME s. v. noblețe.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
nobilíme s. f., g.-d. art. nobilímii
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink