OBEDIÉNȚĂ, obediențe, s. f. (Livr.) Supunere, ascultare. [Pr.: -di-en-] – Din fr. obédience, lat. obedientia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
OBEDIÉNȚĂ s.f. (Liv.) Supunere, ascultare. [Pron. -di-en-. / cf. lat. oboedientia, fr. obédience].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
OBEDIÉNȚĂ s. f. supunere, ascultare. (< fr. obédience, lat. oboedientia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
OBEDIÉNȚĂ s. v. ascultare, cumințenie, docilitate, supunere.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
obediénță s. f. (sil. -di-en-), g.-d. art. obediénței; pl. obediénțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
OBEDIÉNȚĂ (‹ fr., lat.) s. f. (Livr.) Supunere, ascultare. ♦ (PSIH.) Conduită impusă de rolurile sociale, individul supunându-se împotriva voinței proprii, ordinelor sau sugestiilor persoanelor cu autoritate socială, intelectuală, de vârstă etc.; o. individului, ca nivel al conformității, se manifestă în adoptarea opiniei majorității pentru a fi acceptat și aprobat sau pentru a evita respingerea.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink