ORBÉTE s. m. v. orbeț.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ORBÉTE s. (ZOOL.; Spalax microphthalmus) (pop.) cățelul-pământului, (reg.) grivan, porcuț, șuiță, tocăniță, țâncul-pământului, (Munt. și Transilv.) sobol, șomâc.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ORBÉTE s. v. derbedeu, lepădătură, lichea, netrebnic, pușlama, scârnăvie, secătură.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
orbéte (zool.) s. m., pl. orbéți
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj., s. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb2). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb + suf. -eț.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ORBÉTE ~ m. Mamifer rozător subteran asemănător cu cârtița; țâncul-pământului. /orb + suf. ~et
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ORBÉȚ ~eáță (~éți, ~éțe) m. și f. 1) Ființă care nu vede (bine sau deloc). ◊ A se bate ca ~eții a se bate tare, lovind unde se nimerește. 2) rar Cerșetor orb. /orb + suf. ~eț
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ORBÉȚ adj., s. v. nevăzător, orb.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ORBÉȚ s. v. cârtiță, sobol.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
orbéț adj. m., (persoană) s. m., pl. orbéți; f. sg. orbeáță, pl. orbéțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink