ORTOEPÍE s. f. Ansamblu de reguli proprii unei limbi care stabilesc pronunțarea corectă (literară) a cuvintelor; disciplină care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. orthoépie.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ORTOEPÍE f. 1) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul regulilor de rostire corectă. 2) Totalitate a regulilor de pronunțare corectă într-o limbă. [G.-D. ortoepiei] /<fr. orthoépie
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ORTOEPÍE s.f. Pronunțare corectă a cuvintelor. ♦ Parte a lingvisticii care studiază pronunțarea corectă a cuvintelor unei limbi. [Gen. -iei. / < fr. orthoépie, cf. gr. orthoepeia – limbaj corect].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ORTOEPÍE s. f. ansamblu de reguli proprii unei limbi, pronunțare corectă a cuvintelor; parte a lingvisticii care studiază aceste reguli. (< fr. orthoépie, lat., gr. orthoepia, germ. Orthoepie)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ortoepíe s. f., art. ortoepía, g.-d. ortoepíi, art. ortoepíei
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink