ÓSMIU s. n. Metal de culoare albă-cenușie, lucios, foarte dur, dar casant, care se găsește în natură, în stare nativă, sub formă de aliaj cu iridiul. – Din fr. osmium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ÓSMIU n. Metal cenușiu-albăstrui, cu du-ritate mare, dar casant, întrebuințat, mai ales, în aliaje și în calitate de catalizator. /<fr. osmium
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ÓSMIU s.n. Metal alb și foarte dur, care se găsește în natură împreună cu platina. [Pron. -miu. / < fr. osmium].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ÓSMIU s. n. metal alb-argintiu, foarte dur, casabil, greu fuzibil, în natură împreună cu platina. (< fr. osmium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ósmiu s. n. [-miu pron. -miu], art. ósmiul; simb. Os
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ÓSMIU (‹ fr. {i}; {s} gr. osne „miros”) s. n. Element chimic (Os, nr. at. 76, m. at. 190,2, m. sp. 22,7, p. t. c. 2.700ºC, p. f. c. 4.600ºC) din familia metalelor platinice; este alb-cenușiu, lucios, foarte dur, dar casant. Se găsește în natură în stare nativă, aliat cu celelalte metale platinice. Foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se întrebuințează sub formă de aliaje cu iridiul, wolframul etc. sau în calitate de catalizator al multor reacții. A fost descoperit de Smithson Tennant în 1803.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink