OSTROGÓT, -Ă, ostrogoți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din triburile germanice medievale ale goților de est. 2. Adj. Care aparține ostrogoților (1), privitor la ostrogoți; ostrogotic. – Din fr. ostrogot, lat. Ostrogothus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
OSTROGÓT adj. v. ostrogotic.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ostrogót s. m., adj. m., pl. ostrogóți; f. sg. ostrogótă, pl. ostrogóte
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
OSTROGÓT1 ~tă (~ți, ~te) m. și f. ist. Persoană care făcea parte din ramura de răsărit a goților. /<fr. ostrogot, lat. Ostrogothus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
OSTROGÓT2 ~tă (~ți, ~te) ist. Care aparținea ostrogoților. /<fr. ostrogot, lat. ostrogothus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
OSTROGÓȚI (‹ fr.; lat. Ostrogothus „goții de est”) s. m. pl. Populație de neam germanic aparținând ramurii răsăritene a goților. În sec. 3-4 se aflau pe teritoriul dintre Don și Nistru (în N se întindeau până în S actualului stat Belarus, iar în S până la Marea Neagră). Învinși de huni (370/375) o parte dintre ei s-au așezat de-a lungul Dunării (c. 450); când s-a prăbușit (454-455), Theodoric a condus invazia o. în Pen. Italică, unde a întemeiat Regatul o. (489-553). Statul lor a fost cucerit de împăratul bizantin Iustinian I, după care rolul istoric al o. încetează.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink