Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
PAPÁ s. m. sg. (Franțuzism) 1. Tată. 2. (Rar) Termen familiar folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat mai în vârstă. – Din fr. papa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PAPÁ m. rar (și cuvânt de adresare a copiilor către tată) Bărbat în raport cu copiii săi; tată. /<fr. papa
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
PAPÁ s.m. (Fam.) Tată. [< fr. papa].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PAPÁ s. m. (fam.) tată. (< fr. papa)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
PAPÁ s. v. părinte, tată.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
papá s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
PÁPĂ1 s. f. 1. (În graiul copiilor sau al maturilor care vorbesc cu copiii) Mâncare. ◊ Compus: (reg.) papa-găini = păpădie. 2. (Reg.) Omletă (din ouă). – Lat. pappa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PÁPĂ2, papi, s. m. Capul Bisericii catolice (și al statului Vatican). – Din lat., sl. papa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PĂPÁ, pap, vb. I. Tranz. 1. (În graiul copiilor) A mânca. ◊ Compus: papă-lapte s. m. invar. = persoană lipsită de energie, de inițiativă; om bleg, nătăfleț. 2. Fig. (Fam.) A irosi, a risipi, a toca (bani, avere etc.). – Lat. pappare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A PĂPÁ pap tranz. fam. 1) (alimente) A introduce în gură, mestecând și înghițind; a mânca. ◊ Papă-lapte calificativ depreciativ, atribuit unei persoane molâi, lipsite de vlagă și de inițiativă. 2) fig. (bani, avere etc.) A cheltui în mod nechibzuit; a toca; a irosi. /<lat. pappare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
PÁPĂ1 f. (în limbajul copiilor mici sau al maturilor când vorbesc cu copiii mici) Ceea ce se mănâncă; mâncare. /<lat. pappa
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
PÁPĂ2 ~i m. Șef suprem al bisericii catolice și al Vaticanului. [G.-D. papei] /<lat., sl. pappa
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
PÁPĂ s.m. Șeful bisericii romano-catolice (și al statului Vatican). [< lat. papa, cf. it. papa < gr. papas – părinte].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PÁPĂ s. m. șeful bisericii romano-catolice (și al statului Vatican). (< lat. papa)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
PAPA-GĂÍNII s. v. păpădie.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
PÁPĂ s. v. aliment, hrană, jumări, mâncare, omletă.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
PÁPĂ s. (BIS.) pontiful roman, pontiful Romei, sfântul părinte, suveranul pontif.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
PĂPÁ vb. v. arunca, azvârli, cheltui, irosi, împrăștia, mânca, prăpădi, risipi, zvârli.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
pápă s.f. sg. (înv. și reg.) 1. mâncare pentru copii mici făcută din lapte și griș; mâncare. 2. mâncare îngroșată cu făină sau mălai. 3. omletă. 4. mâncare ciobănească din caș și urdă, prăjite împreună. 5. mălai cu apă pentru puii mici de găină. 6. lăptișor-de-matcă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
pápă, s. f. – 1. Mîncare în limbajul infantil. – 2. Terci, păsat. – Mr. papă. Creație expresivă, care eventual, ar putea proveni direct din lat. pappa (Pușcariu 1258; Candrea-Dens., 1321; REW 6214; Pușcariu, Lr., 281), unde este, de asemenea, formație expresivă, sau s-ar fi format în interiorul rom. – Der. păpa, vb. (a mînca; a irosi, a toca averea), pe care Pușcariu 1257 și Candrea-Dens., 1322 îl raportează la lat. pappare, cf. gal., port. papar; papălapte, s. m. (nătăfleț, găgăuță); păpălău, s. m. (curcubețică, Physalis Alkekengi), care se mai cheamă și papele, s. f. pl., în Mold. (după Tiktin, care-l urmează pe Cihac, II, 520, legat de mag. páponya, din pap „cură”, dificil din punct de vedere fonetic); papalungă, s. f. (Trans., păpădie, Taraxacum officinale); papanaș, s. m. (Mold., preparat culinar din aluat și brînză); paparadă, s. f. (Trans., ouă la capac); păpăludă, s. f. (pasăre, Caprimulgus europaeus); păpărugă (var. păpăruie, păpăruză, papăluză), s. f. (Trans., buburuză, Coccinella septempunctata), cf. buburuză; papătot, s. m. (mîncău); papacioc, s. n. (Mold., păhărel de țuică), comp. cu cioc „plisc” (după Scriban, în legătură cu rus. popoika „exces de mîncare”, der. care nu pare posibilă); papaciocar, s. m. (leneș, haimana); papaciufă, s. f. (Munt., matracucă), comp. cu ciuf (după Scriban, în legătură cu alb. patačuftë „chiftea”, soluție improbabilă); papainog, s. n. (minciună, bagatelă; cataligă; stîlp, pilon), pe care Tiktin îl leagă de slov., rut. panoga „lîngă picioare”, dificil din punct de vedere semantic; papalete, s. m. (Munt., marionetă, fantoșă); Pepelea, s. m. (personaj mitic care reprezintă un fel de păcălitor comic cu aspect nevinovat), cf. fr. patelin și Păcală (după părerea de nesusținut a lui Cihac, acest nume ar proveni din sl. pepelu „cenușă”). – Cf. paparudă, păpușe, parpalec.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
pápă s. m. – Șeful bisericii romano-catolice. Lat. pappa (sec. XVII). – Der. papistaș, s. m. (catolic), din mag. pápistas (Cihac, II, 520; Gáldi, Dict., 152), cf. ngr. παπιστης, bg. papištaš; papal, adj., din fr. papal; papalitate, s. f., format după fr. papauté; papistăși, vb. refl. (a trece la catolicism); papiștășie, s. f. (catolicism); papistășesc, adj. (catolic).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
pápa-găínii s. f.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
pápă (mâncare) s. f., g.-d. art. pápei
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
pápă (bis.) s. m., g.-d. art. pápei; pl. papi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
pápă-lápte s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
pápă-tót s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
păpá vb., ind. prez. 1 sg. pap, 3 sg. și pl. pápă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink