PARTÍȚIE1 s. f. v. partițiune.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PARTÍȚIE2, partiții, s. f. 1. (Mat.; în expr.) Partiție a unei mulțimi = mulțime formată din submulțimi ale unei mulțimi date, disjuncte două câte două și a căror reuniune este mulțimea dată. 2. (În lingvistica matematică) Clasificare a cuvintelor după flexiune. – Din fr. partition.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PARTÍȚIE s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei mulțimi într-o clasă de submulțimi disjuncte două câte două și a căror reuniune formează mulțimea dată. ♦ (În lingvistica matematică) Împărțirea cuvintelor după flexiune, necesară atunci când se tratează partea de vorbire, genul, clasificarea tipologică a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – împărțire].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PARTÍȚIE s. f. 1. diviziune, separare. 2. (mat.) descompunere a unei mulțimi într-o clasă de submulțimi disjuncte două câte două și a căror reuniune formează mulțimea dată. ◊ (inform.) zonă din memoria internă alocată unei lucrări pe durata prelucării sau unor componente ale sistemului de operare. 3. (lingv. mat.) clasificare a cuvintelor după flexiune, necesară atunci când se tratează partea de vorbire, genul, clasificarea tipologică a limbilor etc. (< fr., engl. partition, lat. partitio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
partíție (diviziune, descompunere, împărțire) s. f. (sil. -ți-e), art. partíția (sil. -ți-a), g.-d. art. partíției; pl. partíții, art. partíțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink